Vazand fotografiile de la Dover, imi amintesc o secventa pe care mintea mea o producea in situatiile in care simteam ca totul se duce de rapa si distanta de casa parea ca nu se va mai reduce prea curand.
Vazand avioanele de pasageri decoland din vecinatatea marilor orase, imi imaginam ca unul dintre ele zboara spre Romania. As fi dat oricat sa pot pune pauza acestui film, sa se deschida in fata mea usile unui lift aparut din senin, care sa ma ia din parcare si sa ma urce direct in avion. In 2-3 ore sa simt cum rotile se “lovesc” de pista, de pamantul romanesc, lasand in urma fumul de cauciuc, dizolvandu-se in eter; materializare efemera a gandurilor mele de deznadejde, inghitite de aerul rece al tarii mele.
Si totul ramane in urma, ca un vis urat. Duca-se…
Daca am strange tot greul din sufletele celor care stau inchisi in cabine azi si l-am arunca catre Terra, ar face o gaura dintr-un pol pana in celalalt, tunel prin care sa se auda strigatul de disperare al celor care nu au casa de sarbatori.
